Cristina Mirabela’s Blog

Rene Magritte_Ceci n'est pas une pipe

Zilnic suntem puşi în faţa interacţiunii cu ceilalţi şi astfel în situaţia de a ne forma impresii, idei, imagini, despre aceştia, în funcţie de gândurile preexistente. Modul în care acţionăm când ceilalţi sunt în preajma noastră sau felul în care ne raportăm la ei traduce modul în care evaluăm propria noastră lume socială. Încercăm să pătrundem în substanţa comportamentului celor cu care interacţionăm din dorinţa de a înţelege motivele care le determină acţiunile. Suntem „cautatori de consistenta”, incercand a diminua tensiunile create de cognitii contradictorii, suntem „oameni de stiinta naivi”, ingenui, adunand si ordonand date despre diversele situatii sociale, in jurul carora sunt tesute rationamentele. In aceeasi masura, suntem „lenesi cognitivi”, alegand scurtaturi/ euristici pentru a usura procesarea multitudinii informatiilor venite din exterior. Ramanand in aceeasi sfera a psihosociologiei, putem cu usurinta afrima ca o pictura, o linie melodica, o miscare, un cuvant trezesc ecouri diferite, deseneaza contururi deosebite in mintea fiecaruia. Aceasta decodificare a realitatii depinde de „grila de lectura” pe care fiecare dintre noi o poseda, mai exact de valorile si idealurile care ne ghideaza existenta. Reprezentarile noastre despre realitate sunt cele care ne ghideaza actiunile. Tot despre reprezentari ale realitatii, despre imagini interpretate ale obiectelor care ne inconjoara vorbeste si Michel Foucault in cartea sa dedicata operei lui Rene Magritte – Ceci n’est pas une pipe. Si cum dar din dar se face Rai – in cazul acesta rai al informarii – va poftesc sa accesati link-ul urmator, pe care l-am primit, la randu-mi, de la o prietena (cu mustati ). Bineinteles, doar daca aveti pasiune/ placere/ interes fata de pictorul suprarealist mai sus mentionat. Eu am, cu atat mai mult cu cat chinuitorul manual de limba franceza din clasa a X-a (sau sa fie vorba despre a XI-a?…) devenea mai bland datorita picturilor lui Magritte. Sweet old memories, sweet old times….

Rene Magritte - The son of men

Rene Magritte - The lovers

Cred ca am vorbit prea mult doar despre minunatiile pe care pictorii francezi le-au lasat mostenire si am neglijat exaltarea tonurilor si imbinarea culorilor si formelor pe care  pictura romaneasca le-a experimentat. Si cum totul se intampla cu un rost, chiar zilele trecute mi se povestea despre istoria pe care orasul Campina o spune prin Castelul Iulia Hasdeu si prin … Muzeul Nicolae Grigorescu (fosta locuinta a pictorului). Asa ca, iata cum a inceput incursiunea mea prin biografia lui Grigorescu, despre care, cu rusine recunosc, ca nu stiam prea multe. Asa ca in fata ochilor mi s-a dezvaluit imensa, gratuita si fragmentara lume a informatiilor virtuale (Slava tie, Google!), care au condus la numeroase inferente si legaturi intre evenimentele istorice, viata artistului si intensele marturii cromatice, in tonalitati vibrante ale existentei artistului.

In continuare urmeaza un nerusinat, si totusi educativ, copy-paste, atat de “la moda” incat a devenit kitsch. Cuvintele domnului Plesu se lovesc intre ele in mintea-mi atinsa de cainta furtului: “nicăieri nu e trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de Internet…”

  Nicolae Grigorescu: Pitaru, Dambovita, 1838 – Campina, 1907.Pictor roman. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), in atelierul pictorului ceh Anton Chladek, la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861). La interventia lui Mihail Kokalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris. In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor.

Expune la Salonul parizian (din 1868), la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de “Societatea Amicilor Belelor-Arte”. In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol. Ia parte, ca pictor de front, la razboiul de independenta din 1877-1878, facand numeroase desene ce vor sta la baza unor compozitii. Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904). Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu. Intr-un moment decisiv pentru constituirea culturii Romaniei moderne – in poezie se afirma geniul lui Eminescu – pictorul intreprinde o spectaculoasa inovare a limbajului plastic. Cu o formatie in care recunoastem filonul traditiior picturii murale, de care se apropie in primii ani ai tineretii, si, deopotriva, experientele impresionistilor, Grigorescu se manifesta, in diverse genuri, cu o autoritate al carui ecou se va prelungi in secolul al XX-lea, chiar si dupa disparitia pictorului. Este primul dintre fondatorii picturii romane moderne – urmat curand de Andreescu si Luchian – si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de “Care cu boi”, in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile. Exercitiul lucrului in aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de constructie plastica o inedita imbinare intre rigoare si spontaneitate. Realul asupra caruia isi indreapta atentia pictorul isi pastreaza, in datele esentiale, configuratia, dar acest lucru se produce in “geometria secreta” a compozitiei, in planul profund al compozitiei, pentru ca la suprafata se face simtit jocul incidentelor, energia tuselor care involbureaza pasta. Aceasta placere a inregistrarii concretului aflat sub fluxul schimbator al luminii, il mentine pe artist intr-un permanent interes fata de ansamblul lumii vizibile, careia nu-i exploateaza elementele pitoresti, ci ii subliniaza doar valorile in contextul ambiantei devenite familiare. ( http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/p_grigorescu.html )

Nicolae Grigorescu - Luminis

Nicolae Grigorescu - Car cu boi

Nicolae Grigorescu - Pescarita la Grandville

Si iata si ultima parte…

Stereotipul de marcă prezintă aceleaşi caracteristici generale ca oricare alt stereotip. Este vorba despre o schemă mentală referitoare la grupuri sociale, etnice, de vârstă, sex, clasă. În accepţiunea lui Petru Iluţ  (Cogniţia socială, 2000, 66), conceptul „clişeu”, deşi cu o sferă de cuprindere mai largă, poate fi considerat sinonim celui de „stereotip”. Cu alte cuvinte, acesta este o convingere împărtăşită în mediul sociocultural al individului, referitoare la un grup social, pe care acesta o adoptă fără să o analizeze, minimalizând efortul cognitiv şi înlesnind filtrarea informaţiei. Cel care a introdus conceptul de „stereotip”, Walter Lippmann (1922, 114 apud E. Stănculescu, 2003, 13) precizează: „stereotipul nu numai că salvează timp într-o lume aglomerată, dar tinde să ne ferească de toate efectele tulburătoare ale încercării de a vedea lumea fără ezitare şi în întregime”. În acelaşi sens, Susan Fiske şi Shelley Taylor (1983 apud E. Aronson, The Social Animal, 1996, 122), vorbesc despre oameni ca fiind avari din punct de vedere cognitiv (cognitive misers), datorită faptului că încearcă să îşi conserve energia cognitivă, apelând la „scurtături”. Stereotipul de marcă favorizează economisirea acestei energii, propunând rapid „un remediu, o soluţie, o posibilitate de descărcare şi de satisfacere pe care fiecare o poate dobândi în funcţie de nevoi” (B. Cathelat, Publicitate şi societate, 1987/2005, 151). Am putea spune că stereotipul de marcă înglobează virtuţile terapeutice ale unui produs/mărci, aşa cum sunt identificate de către consumator, dincolo de  caracteristicile obiective ale acestuia. Cu alte cuvinte, „personalitatea” produsului, despre care menţionam anterior, alcătuită din valoarea obiectivă şi valoarea simbolică a produsului, este păstrată sub o formă sintetizată, schematică, în mintea consumatorului şi activată cu uşurinţă la nevoie.

Walter Lippmann (1922 apud P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, Mass-media şi societate, 2003, 42) în cartea sa despre opinia publică, afirmă: „în cele mai multe dintre situaţii, noi nu vedem mai întâi şi apoi definim, ci mai întâi definim şi apoi vedem”. Cu alte cuvinte, bagajul informaţional aferent unei anumite mărci ne ajută să alcătuim rapid, cu minim de efort cognitiv, o listă de caracteristici ale unui individ deţinător al respectivei mărci, în funcţie de care vom interpreta gesturile şi acţiunile acestuia. O astfel de marcă generatoare de stereotipuri este Nike. Ea întruchipează ideal-tipul individului sportiv, preocupat de felul cum arată, dar şi de calitatea superioară a produselor pe care le îmbracă. Sloganul „Just do it” întăreşte ideile subliniate anterior. Astfel de exemple pot continua: vorbind despre Dior, doamnele care folosesc apa de toaletă cu acelaşi nume nu stârnesc doar „invidia” simţului olfactiv al celorlalte doamne, dar dobândesc şi trăsături aparte: investind in propria imagine, ar putea avea un statut superior, asociat cu încrederea în sine. Mărcile creează adevărate mituri în jurul persoanelor.

Aşadar, stereotipul de marcă ne ajută să filtrăm şi să organizăm informaţia, clasând rapid şi cu minim de efort cognitiv anumiţi indivizi în categoria din care fac parte, deducând ce caracteristici au aceştia. Avem în minte un tipar al acţiunilor, gesturilor, experienţelor celor care poartă un costum Armani, care îşi beau cafeau la Starbucks sau celor care utilizează un calculator de la Apple. Petru Iluţ (Cogniţia socială, 2000, 66) subliniază importanţa stereotipurilor în ceea ce priveşte acapararea unor poziţii avantajoase în spaţiul social, validarea eului şi a grupului din care un individ face parte, chiar dacă apartenenţa la acest grup este dată de achiziţionarea unei mărci: deţinând un automobil Peugeot, mă voi simţi, comporta, acţiona într-un anume fel şi voi lega relaţii sociale aparte cu cei care deţin acelaşi tip de maşină. Observaţia lui Bernard Cathelat (Publicitate şi societate, 1987/2005, 153) referitoare la imaginea de sine pe care fiecare o achiziţionază o dată cu un produs, deschide calea explicaţiei ataşamentului, uneori ilogic, faţă de o marcă. Indivizii plătesc o anumită sumă de bani nu pentru produsul în sine, aparţinând unei mărcii X, ci pentru ceea ce devin ei în momentul deţinerii acelei mărci. Nu degeaba majoritatea reclamelor sugerează un model ideal de persoană, un ideal-tip de consumator. Prin funcţia sa simbolică, publicitatea transformă consumul într-un „act de inserţie socială, de definire a unei imagini sociale valorizate” (idem, 109). Ea ataşează produsului semnificaţii sociale, chiar o imagine idealizată a consumatorului, dar ţinând cont de valorile acceptate în societatea vizată. Băutura răcoritoare Coca-Cola este adesea asociată cu imagini şi semnificaţii diferite de la o cultură la alta şi de ceea ce producătorul şi-ar putea închipui: în Rusia, se presupune că această băutură reduce ridurile; în Barbados, ea este folosită şi pentru transformarea cuprului în argint. Mai mult chiar, Coca-Cola este percepută adesea de indivizi ca fiind un produs nativ, din propria ţară, şi nu provenind din Statele Unite (D. Howes, 1996 apud J. Tomlinson, Globalization and Culture, 1999/2001, 82). Cu alte cuvinte, imaginea de marcă poate varia de la un context social la altul, în funcţie de valorile din respectiva societate. „Contextul social-global, ideologic, precum şi contextul imediat, situaţional, construiesc aşadar împreună o anumită realitate social-istorică, în care-l învelesc pe individ, silindu-l să-şi însuşească anumite soluţii cognitive, să prelucreze o anumită informaţie şi să-şi formeze anumite imagini, credinţe, reprezentări” (A. Neculau, Gândirea socială, 2003/2004, 289).

Într-o lume în care publicitatea ghidează individul, îl sfătuieşte în privinţa produselor care pot consolida imaginea pe care acesta doreşte să o afişeze, majoritatea proceselor cognitive ale consumatorilor va avea la bază scheme mentale precum cele prezentate până acum, care îi vor diminua efortul cognitiv şi vor avea drept rezultat o inferenţă rapidă. Stereotipurile de marcă pot fi asemănate cu hărţile mentale despre care vorbeşte Walter Lippmann (1922 apud E. Stănculescu, 2003, 12), care îi ajută pe oameni să interpreteze realitatea cotidiană.

Explicaţiile date existenţei stereotipurilor de marcă pot fi regăsite şi dincolo de sfera publicităţii şi a sfaturilor ei liniştitoare într-o lume a abundenţei, în care individul este covârşit de ritmul evolutiv rapid, apelând astfel la diverse scurtături mentale. A fost înaintată presupoziţia conform căreia marca, cu setul ei de caracteristici magice, a devenit un răspuns la insecuritatea societăţilor moderne. Indivizii au ajuns asfel să considere marca drept un instrument de construire a solidarităţii, a experienţelor comune, care să ofere remediul de care cei din aşa numita „Generaţie X” ar avea nevoie.

Marca generează stereotipuri. Acţionând asemenea unor filtre cognitive, stereotipurile de marcă ne ajută în descifrarea realităţii, în catalogarea indivizilor din jurul nostru, acestea fiind realizate cu un minim de efort cognitiv. Societatea modernă oferă consumul drept soluţie la multe dintre problemele ei. “Atâtea direcţii în care evoluează societatea târăsc indivizii într-o confuzie pe care atâtea modalităţi de liniştire încearcă s-o facă, dacă nu uitată, atunci suportabilă. Printre ele, consumul are un rol fundamental. Acţiunea conjugată a diverselor sale straturi de semnificaţii vrea să garanteze membrilor societăţii un rost, o raţiune de a fi” (C. Popescu, Publicitatea: o estetică a persuasiunii, 2005, 26-27). Dintr-o multitudine de produse, cumpărătorul îl va alege pe acela pe care publicitatea îl sfătuieşte să o facă, deoarece acela îi va oferi imaginea pe care el doreşte să o obţină. Prin intermediul mărcii, consumul nu se mai situează la baza ierarhiei necesităţilor lui Maslow, ci dobândeşte funcţii estetice, chiar de autoîmplinire. Tensiunile inconştiente declanşate de nevoile consumatorilor sunt diminuate prin desfacerea acestei capsule concentrate de sens, marca. Stereotipul de marcă a luat naştere din dorinţa de a fi şi de a părea a consumatorului, aflată mai presus de simplul a fi…

Dupa cum am promis, revin cu cea ce-a doua parte a lucrarii mele de admitere la master.

J. Séguéla (1984, 36 apud C. Popescu, Publicitatea: o estetică a persuasiunii, 2005, 61) susţine că „nu pentru valoarea lor de întrebuinţare se mai cumpără produsele, ci pentru valoarea imaginară adaugată lor”. Consumatorii posedă anumite cunoştinţe despre produsele unei anumite mărci, despre semnificaţiile ataşate lor, despre imaginea, aura pe care o anumită marcă o creează în jurul unei persoane. Tocmai pe baza acestor informaţii menţionează Bernard Cathelat (Publicitate şi societate, 1987/2005, 137) că s-ar construi stereotipul de marcă. Cu alte cuvinte, ca într-un „joc al oglinzilor”, marca poate fi reprezentată de caracteristicile ei materiale, dar în aceeaşi măsură, şi de percepţiile subiective ale consumatorilor. Stereotipul de marcă este cumulul reprezentărilor despre o anumită marcă, dar acestea pot fi interpretate în mod variat, de la o persoană la alta, în funcţie de maniera în care sunt structurate aşteptările noastre, interesele, valorile, idealurile. Walter Lippmann (1922 apud P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, Mass-media şi societatea,  2003, 40) sesizează faptul că oamenii acţionează în concordanţă cu imaginile din mintea lor, în funcţie de modul cum acestea sunt traduse. Trebuie luat în considerare şi faptul că procesele noastre cognitive sunt puternic influenţate de contextul social şi cultural. Interacţiunile sociale, apartenenţa categorială, normele şi valorile dintr-o societate, vor influenţa într-o direcţie sau alta cogniţiile individului, îl vor constrânge să aplice anumite scheme şi să-şi însuşească anumite soluţii cognitive.

“Stereotipul de marcă trebuie să furnizeze tensiunilor inconştiente declanşate de nevoile consumatorilor o satisfacere simbolică” (B. Cathelat, Publicitate şi societate, 1987/2005, 139). După cum menţionam anterior, publicitatea reprezintă principalul instrument prin care o marcă dobândeşte o anumită reprezentare, o imagine aparte în mintea consumatorului. Rolul ei este cu atât mai important în acest sens, deoarece reclama este caracteristică societăţii industriale, economiei abundenţei (idem, 45). În cadrul acesteia, producătorul nu mai poate comunica direct cu potenţialul consumator, iar consumatorul este pierdut printre multitudinea de produse, devenind astfel mult mai sensibil la „sfaturile” publicităţii. Acelaşi autor vorbeşte despre vulnerabilitatea individului care trăieşte într-o civilizaţie a abundenţei, deoarece spre deosebire de omul sărac, el nu are o delimitare clară a nevoilor, o ierarhie a urgenţelor (idem, 54-55). Dincolo de a fi o modalitate de accelerare a ameliorării condiţiilor de existenţă, publicitatea este asemeni cântecului sirenelor din vremurile lui Ulise, menite a-l ademeni pe acesta. „Poate vom reuşi să-i auzim unduirea îmbietoare rămânând apăraţi de efectele-i fatale” (C. Popescu, Publicitatea: o estetică a persuasiunii,  2005, 62).

Influenţa publicităţii asupra vânzărilor şi, în general, asupra comportamentelor indivizilor, naşte controverse. Perspectiva critică asupra publicităţii accentuează puterea cu care aceasta acţionează asupra individului, la nivel atitudinal – fie cognitiv, afectiv sau conativ, conferind false reprezentări ale realităţii. Perspectivele antitetice asupra publicităţii coexistă, aprecierile şi criticile fiind doar cele două feţe ale aceleiaşi monede. Important este să conştientizăm că ea reprezintă unul din modurile de adaptare la un mediu în continuă evoluţie. Trăind într-un climat complex şi în continuă schimbare, în care cantitatea informaţiei din exterior este invers proporţională cu calitatea atenţiei necesară procesării, folosim „scurtături” mentale (euristici), uşurând astfel procesul de recunoaştere şi analizare a aspectelor legate de persoane, evenimente, situaţii. Este motivul pentru care apelăm la scheme, la stereotipuri şi la euristici, care ne fac să aplicăm principii conform cărora „scump= bun” şi care ne determină să acţionăm automat atunci când auzim cuvântul „deoarece” introducând explicaţia unei rugăminţi (experimentul lui E. Langer, 1978). Vom fi astfel interesaţi de reclamele la produsele pe care le utilizăm sau pe care dorim să le încercăm, pentru a afla ce spun acestea despre noi, în ce fel ne-ar putea caracteriza o anumită marcă, în ce grup sunt automat integraţi prin achiziţionarea şi folosirea lor. Publicitatea ne rezumă caracteristicile unui produs, unei mărci, invitându-ne să le achiziţionăm, întrucât, astfel, sfera semnificaţiilor ataşate acestora se mută asupra noastră. Prin intermediul publicităţii, marca (cu sens general) ne scuteşte de efortul cognitiv al analizării, comparării şi clasificării informaţiilor despre un anumit produs, în vederea stabilirii calităţii sale. De exemplu, procesul cognitiv specific caracterizării unui ceas Rolex va fi uşurat de încadrarea în schema aferentă acestei mărci, care descrie „personalitatea” produsului: performanţă şi prestigiu. Inferenţa s-a realizat rapid şi fără consum de energie cognitivă, deoarece este vorba despre o marcă cunoscută, a cărei valoare subiectivă şi obiectivă este aproximativ aceeaşi pentru majoritatea cunoscătorilor acesteia. Cu alte cuvinte, elaborările cognitive ale consumatorilor acestei mărci se bazează pe aceleaşi cadre de referinţă, ducând la atribuirea unor înţelesuri apropiate aceluiaşi obiect. Există şi cazuri în care cadrele de referinţă aplicate anumitor produse de către diverşi consumatori nu mai coincid, cum este cazul produselor despre care informaţia este rudimentară. Robert Cialdini (Psihologia persuasiunii, 1984/2004, 17) prezintă un exemplu foarte elocvent pentru ceea ce înseamnă folosirea euristicilor în cazul achiziţionării de bijuterii: o prietenă de-a autorului, care deţinea un magazin de bijuterii îi povesteşte un lucru fascinant legat de un set de bijuterii care, deşi erau foarte avantajoase sub raportul preţ-calitate, nu se vindeau. Până când, într-o zi, dintr-o neînţelegere, una dintre vânzătoare afişează un preţ dublu faţă de cel iniţial al bijuteriilor. Mai puţin uimitor pentru cei cunoscători a fost să afle că bijuteriile s-au vândut imediat. Explicaţia este dată prin prisma folosirii unei „scurtături mentale” de către clienţi, care, neavând destule informaţii despre calitatea bijuteriilor şi neputând aprecia avantajosul preţ, au activat schema „scump = bun” şi au achiziţionat produsul.

După cum menţionam anterior, individul, pus în faţa unei lumi infinite de informaţii, se vede forţat să fie zgârcit în ceea ce priveşte analizarea acestora, fiind supus astfel şi riscului de a comite erori. Procesarea cognitivă a datelor presupune alocarea atenţiei în vederea codificării informaţiilor, transformarea lor în reprezentări interne, memorarea şi identificarea lor ulterioară, până la realizarea inferenţelor. Această întreagă activitate este înlesnită de existenţa şi funcţionarea schemelor, a prototipurilor şi stereotipurilor.

Ultima parte a lucrarii maine …

Acest fragment face parte din lucrarea mea de admitere la master. Daca starneste interes/ trafic intens, voi publica si restul. So, go on and read!

L’Oreal, Nike, Starbucks, Benetton, Lacoste, McDonald’s, Pepsi, Dolce & Gabbana, Apple… Cât de anevoios ar fi întreg procesul construirii unei identităţi sociale, al consolidării unor relaţii sociale fără acest „instrument” omniprezent, marca… Fiecare marca îşi are propriul limbaj, propriul univers, un anume set de simboluri şi valori ataşate; ea împarte indivizii în anumite grupuri, oferindu-le chiar şi o descriere din punct de vedere al statusului, al prestigiului. O formă de capital imaterial, marca ocupă un rol important în mintea consumatorului, anticipând anumite experienţe. Mai mult decât atât, ea poate genera stereotipuri.

După cum observă Angela Goddard (Limbajul publicităţii, 1998/2002, 121), numele de marcă este foarte important pentru creatorii de publicitate, deoarece el acţionează ca o capsulă concentrată de sens. Aceeaşi autoare subliniază dificultatea alegerii unui nume de marcă, întrucât acesta poate avea un echivalent nepotrivit în alte limbi. De exemplu, compania Rolls Royce, înainte de a lansa modelul Silver Mist (Ceaţa de Argint), a realizat că traducerea acestuia în germană ar însemna excrement… La nivelul simţului comun, putem afirma că marca, pe lângă funcţia de identificare a unui firme/companii, mai are şi o funcţie socială, definită de suma interacţiunilor dintre oameni şi cu oamenii. Aceste interacţiuni consolidează imaginea unei mărci, putând îmbrăca forme dintre cele mai variate: conversaţia faţă în faţă a unui client cu un reprezentant comercial, relaţia mediată prin intermediul faxului sau e-mail-ului cu serviciul de relaţii cu clienţii, comunicarea vizuală mediată de publicitate, menită să întărească imaginea purtătoare de sensuri profunde a respectivei mărci. Costin Popescu, in cartea sa – Publicitatea: o estetică a persuasiunii (2005, 171), apreciază că marca „ascunde” o individualitate cu care cumpărătorul poate comunica, pe de o parte, pentru a putea fi înlesnit actul alegerii şi achiziţionării produsului, iar pe de altă parte, pentru a se putea stabili o complementaritate între propriul caracter şi cel al mărcii respective.

Implicaţiile mărcii la nivel psihologic sunt multiple şi nebănuite, cu atât mai mult cu cât publicitatea, prin reprezentările implicite pe care ea le transmite, conferă actului de cumpărare anumite satisfacţii simbolice. Reafirmând semnificaţiile mărcii, publicitatea prezintă un anumit produs drept necesar pentru completarea armoniei, întregului, perfecţiunii pe care individul ar căuta-o. Mesajul acestui tip de reclamă este menit să seducă, să transforme respectivul produs în piesa de puzzle lipsă (B. Cathelat, Publicitate şi societate, 1987/2005, 101). Marca propune astfel anumite remedii, aparând clientului vizat ca „posibilitate de descărcare şi sursă previzibilă de satisfacţie”.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Edgar Degas - Two dancers on stage

Modurile in care alegem sa celebram viata sunt multiple si variate. Multi o transforma intr-o forma a artei, atribuindu-i culori, sunete si contururi diferite, altii o prefera cantata in versuri sau recitata cu rime alese. Dar mai sunt si cei care imi sunt cel mai aproape de suflet si anume aceia care aleg sa-si sarbatoreasca clipele existentei profitand de muzica interioara sau exterioara, miscandu-se necontenit pe ritmurile acesteia, jucand jocul vietii cu acelasi neastampar cu care joci o sarba, cu aceeasi pasiune cu care dansezi un tango sau cu vitalitatea cu care abordezi o salsa. Si ce sa mai zic despre gratia, daruirea, senzualitatea si controlul balerinelor, a caror fiecare miscare, unduire, gest par a fi ode inchinate maretiei si efemeritatii clipei. Hilaire Edgar Degas si-a insusit ritmul vietii intr-un astfel de mod aparte, picturile lui oglindind frenezia dansului balerinelor, pentru care a aratat o adevarata pasiune, in ciuda misoginismului de care era acuzat de contemporani. Fascinatia trupului in miscare, liniile armonios desenate prin aer, voluptatea contururilor pe care mintea le creioneaza dupa desfatul ochilor, l-au determinat pe artist sa dedice un numar impresionant de picturi siluetei feminine in miscare. Nu putini sunt aceia care vad dansul ca pe o forma de energie creatoare si eliberatoare in acelasi timp, ca pe un taram fertil pentru imaginatiile sterpe sau roditoare, intru cat acesta permite mintii sa evadeze din lanturile cotidiene, sociale si ale conventiilor, din cingatorile managementului impresiei pe care adesea le purtam. Asadar, relaxati-va si lasati-va corpurile pierdute in unduiri languroase, astazi mai mult decat oricand, caci este Ziua Internationala a Dansului.

Edgar Degas- The star

When you smile, the whole world smiles with you…  Nu putem exista in afara comunicarii si de multe ori aceasta poate trece dincolo de tacerea cuvintelor, tradandu-si aspectul verbal si imbracand forma comunicarii nonverbale sau chiar emotionale. Tristetea, anxietatea, bucuria, tandretea, incordarea sunt emotii/ stari interioare cu ajutorul carora transmitem semnale celor din jurul nostru, uneori voit, alteori accidental, care sunt traduse in functie de amploarea cunoasterii enciclopedice pe care fiecare dintre noi o detine.

Intr-o reclama recenta pentru Orange (nu sunt abonata la aceasta retea de telefonie mobila, deci va rog sa nu considerati acest exemplu drept reclama ascunsa, persuasiune subliminala; consider doar ca este o reclama reusita, care ma incanta de cate ori o vad), actiunea are loc in metrou, unde el, stand in picioare, diametral opus fata de ea, care sta jos, sunt surprinsi intr-un ritualic joc al flirtului. Schimbul de zambete, privirile scurte, timide si totusi expresive ii angreneaza nu doar pe cei doi, ci si pe restul calatorilor, care intra intr-o stare de rezonanta empatica si in momentul in care se elibereaza un loc la capatul celalalt de scaunul ei, toti inteleg ca pot contribui la aducerea impreuna, cel putin din punct de vedere spatial, fizic, a celor doi.  Astfel de actiuni de „solidaritate” emotionala sunt sustinute de ceea ce neuropsihologii numesc neuroni oglinda (descoperiti de Giacomo Rizzolatti, dar pentru o documentare aprofundata  in functie de interes puteti aborda si „Inteligenta sociala” a lui Daniel Goleman, 2006/2007). Acesti neuroni (situati aproape de neuronii motori) sunt responsabili de mimarea actiunilor, de identificare emotiilor si de citirea intentiiilor. Bebelusii carora le zambim si ne zambesc inapoi (dovada ca emotiile elementare ale lui Ekman sunt universale si innascute, nu dobandite cultural), semnele de frica de pe chipul celorlati, care ne fac si pe noi sa ne gandim daca ne pandeste vreo primejdie sunt tot atatea dovezi ca acesti neuroni fac emotiile contagioase, „creeaza o sensibilitate comuna, aducand exteriorul inlauntrul nostru: pentru a-l intelege pe celalalt , devenim ca el”, dupa cum ne impartaseste Goleman. In reclama sus-mentionata, trimiterea de stari emotionale pozitive dintre cei doi a creat o stare de armonie tacita, generala, sub actiunea careia au intrat si ceilalti calatori. Probabil ca de aceea mi-a placut atat de mult acest clip publicitar si am ales sa vorbesc despre el.  Probabil ca intr-un mod pueril, inexplicabil, avand in vedere de cate ori am fost dezamagita de semenii mei, inca mai cred ca oamenii sunt ca cei din reclama, atenti, activi, gata sa se implice, pregatiti pentru a-i  „experimenta pe ceilalti ca si cum ar fi in locul lor” (Daniel Stern), ca in ciuda a orice rau, a orice otrava ar fi gustat, au inca puterea de a crea duete fara cuvinte, care sa deschida calea transferurilor emotionale fertile.

Louis Prima -When you\’re smiling

Nu toate experientele duc la descoperiri, toate imbogatesc insa cunoasterea…
Viata e alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri; altfel spus din platitudine si rutina, din deprimare si din bucurie (…). Viata se compune din tevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coscovite, din plase pe care le cari de la piata, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie dar si din Bach si din Beethoven, din Shakespeare si din Tolstoi, din Eminescu si din Blaga, din Michelangelo si din Tuculescu. Totul e viata. Noi traim dureri si bucurii, dar mai presus de ele traim viata. Ceva sacru a carui ratiune finala n-o cunoastem sau inca nu o cunoastem…

Ileana Vulpescu – “Arta conversatiei”

Va invit, din nou, la un proces de constientizare, a carui finalitate directa se doreste a fi luciditatea propriului comportament. Banuiesc ca “fata” modificata a logo-ului Google-ului nu a trecut neobservata pentru nimeni. Asadar, banuiesc ca ati aflat si ca astazi este ziua celui care ne gazduieste existenta telurica, acelasi care ne suporta capriciile periculoase pentru sanatatea lui si acelasi care, cel putin in ultimul timp, pare a-si pierde rabdarea, tragandu-ne serios de urechi: dragul nostru Pamant. De data aceasta nu va mai sfatuiesc sa stingeti lumina pentru un anumit interval de timp, ci va poftesc sa deschideti larg ochii, sa respirati adanc, sa incercati a asculta linistea dincolo de vacarm, caci tot ceea ce simturile vor detecta sunt repercusiuni ale actiunilor noastre, ale indiferentei, neatentiei, lipsei de educatie….

Dar critica nu da mereu roade… cu atat mai putin daca efectele –  in cazul de fata starea de degradare continua a ecosistemului -  nu au dimensiuni apoteotice sau nu sunt direct observabile. Insa apelul la emotii dintre cele mai variate, precum si starnirea instinctelor materne/ paterne pot actiona subliminal pe termen lung. Abilitatea noastra intuitiva de a evalua diferite situatii/ evenimente/ povesti de viata este administrata in mare masura prin procese emotionale. De asemenea, este cercetat stiitifica faptul ca evenimentele cu incarcatura emotionala sunt retinute si reamintite ulterior mai usor decat evenimentele neutre. Pe aceste principii mizeaza si documentarul lansat astazi de Disney  - Earth  - primul documentar despre natură din seria Disneynature, al carui trailer l-am vazut de cel putin 30 de ori (din nou, beneficiile organizatiei in care exist din punct de vedere profesional J). Astazi l-am urmarit din nou si va invit si pe voi sa va bucurati ochii/ mintea si sa va umpleti de emotiile pozitive pe care necuvantatoarele le emana, parca pentru a contrasta cu egoismul de care specia noastra adesea da dovada.

Acesta este link-ul! Enjoy!

http://disney.go.com/disneynature/

“Of all the planets in our Universe, threre is only one that we know can support life. It’s called Earth….”

Ziua de ieri si cea de azi au stat intr-un mod misterios sub semnul cercului. Acum cateva zile va vorbeam despre cuvinte, despre puterea lor de a vindeca si de a rani in acelasi timp. Am ajuns astfel sa le compar cu niste cercuri, care se deseneaza pe nesimtite in jurul nostru, putand a se restrange si ajungand sa ne sufoce, sa ne limiteze, sau, dimpotriva, lasandu-ne libertatea de a gandi si actiona. Daca este vorba despre prima sau despre a doua situatie depinde doar de capacitatea fiecaruia dintre noi de a le manui, de a transforma conversatia intr-o arta. Cercurile pe care alegem a le purta in jurul degetului pentru a pecetlui ceea ce mintea si sufletul au hotarat in taina au puterea intr-un mod inexplicabil de a calma furtuna cuvintelor pe care, de multe ori, nu stim a le traduce corect. Zumzetul, vantul, vapaia se transforma in liniste, nu o liniste pasiva, a inutilitatii, a mortii, ci una activa, a rodului, a mestesugului, unde inspiratia incepe a-si tese panza minunatiilor, pe care doar o minte neprihanita le poate aduce la lumina.

Cuvintele, ca si pietrele pot sa se inlantuie intr-un mod creator, sfarsind in constructii durabile, rezultat al emotiilor, timpului, energiei si increderii. Aceleasi cuvinte pot, insa, sa se transforme in dureroase pietre mortuare, reci, inactive, lipsite de rodnicie. Putini sunt aceia care “din bube, mucegaiuri şi noroi/ sa isce frumuseţi cu preţuri noi” (Tudor Arghezi – “Testament”), care sa surprinda, in toate aspectele vietii, printre cuvintele insirate, printre culorile aruncate, printre  notele legate, frumosul artistic, sufletesc… franturi de arta.

La cercurile care ne obsedeaza sau ne binecuvanteaza viata, la pietrele cu care asezam temelii durabile pe pamanturi imaginare sau reale sau cu care alegem a arunca pentru a starpi nalucirea raului, la toate aceste simboluri care vuiesc in jurul nostru m-am gandit cand am ales a insera imaginea ansamblului Stonehenge… pentru ca la fiecare inceput de zi, de drum, de aventura, ne agatam de imagini pe care le purtam cu noi si de care ne lasam purtati pana cand, descifrandu-le sensul, ajungem a ne inconjura de alte cercuri, care inmugurind, devin coroane…