Cristina Mirabela’s Blog

In ciuda minunatului soare care m-a insotit toata ziua, a cantului pasarilor ridicat pana la ceruri, a bucuriei de pe chipul oamenilor (sau era doar Mozart-ul din urechile si mintea mea?), m-am hotarat sa ucid toate clipele zilei de azi, intru cat de fericirea mea ma despart aproximativ 24 ore, adica 1440 de minute chinuitoare si dulci in acelasi timp. Dupa ce acestea vor fi trecute, voi incepe draga-mi expeditie spre casa, casa mea adevarata, unde am copilarit, unde am crescut, devenind omul ce sunt astazi. Ca o icoana imi vine in minte chipul mamei, cu ochii plini de lumina si credinta, care au asteptat, la fel de mult ca si mine, revederea. Ochii tatalui, ramasi fara binecuvantarea vederii, vor incerca a trece de pacla ce-i acopera, pentru a vedea ce transformari a adus timpul, emotia, cunoasterii pe chipul fetitei lui. Ochii fratelui, nelinistiti, plini de vapaie, vor cauta un loc spre a fi tintuit atunci cand sora mai mica va incepe a-l descoase de toate pacatele. Locurile dragi, papusile din plus, mica mea biblioteca, biroul unde mi-am tocit 12 ani coatele si mi-am “incretit” circumvolutiunile (cel putin asa zic eu J), toate sunt mai vii ca oricand in mintea mea. Tanti Vlase, Minunea/Nenea Vlase, Mona-Mona, cei despre care pot spune cu usurinta ca au fost in perioada copilariei o a doua familie pentru mine, sunt cei care au vegheat cu rabdare si intelepciune primele mele contacte cu lumea concreta, materiala sau cu cea abstracta: in casa lor am invatat sa cos, sa calc fara a face cute (lucru foarte important, dupa cum zice Tanti Vlase, caci altfel nu te mai iubeste barbatul) si tot aici mi s-a asezat pentru prima oara in mana, in fata ochilor si a mintii, o carte cu poeziile lui Eminescu… Castanii, cu ale lor flori mandre, ca niste candelabre aprinse, care ma faceau sa-mi indrept ochii spre cer in dupa-amiezile de aprilie cand ma intorceam de la liceu, ceasul din centrul orasului, cu fatidica lui masurare a timpului ireversibil, Monumentul Unirii – locul vechiului hotar al Tarii Romanesti si Molovei, care imi aminteste de fiecare data de vocea calda a profesorilor de istorie. Magazinele mici, provinciale (devenite treptat supermarketuri), despre care stiam exact ce contine fiecare, parcurile mici si primitoare, cu banci vopsite in culorile steagului nostru, cu fantanile arteziene, la fel de mici si timide, care ma fascinau cand eram mica… Ateneul Popular, unde imi petreceam dupa-amiezile de duminica si unde cunoasterea lua o forma ludica, a jocurilor si a increderii, a concertelor de muzica clasica si a piseselor jucate de elevi de-o seama cu mine, draga Odette si toate chipurile care au vegheat, direct sau indirect, mai mult sau mai putin, intr-o maniera mai dureroasa sau mai blanda la plamadirea mea.

Cu aceste franturi ma voi hrani pe lungul drum al celor 200 de kilometri.

Stonehenge

Cuvintele cu care ne incepem ziua, cuvintele cu care intampinam persoanele dragi, cele cu ajutorul carora detensionam atmosfera in situatiile conflictuale, toate fac parte dintr-o ritualizare a limbajului, care, deseori, merge pana la negocieri de pozitii atasate diferitelor puncte de vedere. Si totusi, roditoarele cuvinte se pot intoarce si impotriva noastra, mai ales daca, in jocul de-a emitatorul si receptorul, uitam regulile de baza, subestimam puterea si mai ales caracterul imprevizibil al cuvintelor. Antoine de Saint Exupery (in Micul Print) afirma ca “graiul este izvor de neintelegeri”, ceea ce este pe cat se poate de adevarat daca ne gandim la sensurile figurate ale cuvintelor, la multitudinea eufemismelor pe care de cele mai multe ori le folosim pentru a nu incalca diverse conventii sociale. Incercam sa ne protejam unii pe altii de loviturile cuvintelor: performand rolul locutorului evitam postura incomoda, jena de a aduce in discutie subiecte, evenimente a caror mentionare ar putea jigni/ rani, evitand astfel si anumite reactii negative din partea interlocutorului.

Cuvintele despre care va vorbesc par a-mi lipsi zilele acestea… poate ca am ramas muta in fata ramasitelor pe care istoria ni le lasa (Palatul Brancovenesc vizitat in weekend), parca pentru a ne obliga la comparatii, de multe ori dureroase, cu prezentul. Ca intr-o cutie a Pandorei, cuvintele mi se agita prin minte, se ciocnesc unele de altele, se razboiesc, dar gura nu are puterea sa le rosteasca… raman undeva in gat, ma fac sa ma inec. Linistea din jur nu prevesteste o furtuna, ci se doreste transpusa in interior, acolo unde marile batalii se poarta, acolo unde orgoliul, trufia, nechibzuinta se anuleaza reciproc… Cuvintele ce se vor a fi rostite sunt cele care domolesc nelinistea iubirii, care il reaseaza pe Yin langa Yang. Sunt singurele pe care gura are puterea de a le rosti, caci mintea a ajuns in sfarsit la negocierea finala cu sufletul.

To be continued….

Le bassin d'Argenteuil-Claude Monet

Primul pas, primul cuvant, primul sarut, prima iubire, prima impresie, primul gest… Toate raman intiparite in minte si suflet, indiferent de ceea ce urmeaza dupa. Intr-un post anterior va vorbeam despre scurtaturile catre fericire pe care adesea le alegem. In cazul meu, una care activeaza destul de rapid eliberarea serotoninei si a endorfinelor este asigurata la nivel vizual, prin pictura lui Monet. Prima “iubire” nu se uita niciodata, cu atat mai mult cu cat ea presupune si un catharsis si o reverie bucolica. Pentru o persoana crescuta intr-un mediu citadin, crepuscular, dezolant, cu oameni grabiti, nervosi, posibilitatea de a evada in medii rustice, campenesti, linistite si totusi vii, ar putea reprezenta o piesa din marele puzzle al ceea ce epicureii defineau prin armonizarea sinelui cu lumea. Cei binecuvantati cu gratie artistica surprind astfel de frumuseti fie prin intermediul cuvintelor asezate maiestuos in pagini, fie prin jocuri de culori, pensule, umbre, lumini domolite pe panze. Cei care au ochi si hormoni ai fericirii de satisfacut, se multumesc cu a citi sau a privi pagini/ panze ale vietii celor pentru care existenta a echivalat cu actul de creatie in sine.

Intru cat imaginile pe care le port cu mine mereu (salvate in propriul “hard disk” interior :) comparatie potrivita mediului organizational in care exist din punct de vedere profesional) referitoare la viata la tara sunt din perioada minunatei copilarii, pot spune ca, desi sunt destule, ele sunt si destul de ingalbenite, asemeni fotografiilor peste care timpul isi lasa amprenta dureroasa. Astfel, pentru a le “upgrada” din cand in cand, ma intorc la dragul meu Monet. Argenteuil-ul si Vetheuil-ul din vremea lui Monet (doua din locurile unde artistul isi petrece timpul si unde iau nastere multe dintre lucrarile sale) adaposteau un numar relativ mic de oameni (cel putin cel de-al doilea), ceea ce conferea acestor doua locuri un aer de mister, de salbatic, inca neatins de “briza” transformatoare a industrializarii care incepuse a lua avant. In plus, din perspectiva asezarii geografice, aceste doua comune ofereau cadrul propice reveriei bucolice despre care mentionam si in primele randuri: Agenteuil-ul era inconjurat de dealuri, iar Vetheuil-ul era/este in continuare situat in apropierea Senei. In aceste picturi nu ai senzatia ca inoti doar in apele raului plin de barci, ci si in lanurile de maci; te pierzi prin gradina plina de floarea soarelui, te cufunzi in campurile salbatice, te odihnesti la umbra salciilor, pentru a o putea lua de la capat in aceeasi aventura a energiei hedonice. Acestea sunt imaginile cu care imi resuscitez amintirile din vremea cand casa bunicilor nu era doar in mintea mea, ci era in fata ochilor mei, cu dealurile incarcate de vii coapte, cu livezile de pruni cu crengile lasate de bogatie, cu curcile galagioase si calul pe care mereu ma temeam sa ma urc. Toate acestea exista si acum, numai ca intre mine si ele sunt multi kilometri, durerosi, spinosi, care ma fac sa mi se puna un nod in gat de fiecare data cand ma gandesc. Ferice de cei pentru care fericirea nu poarta haina unei amintiri…

Le dejeuner-Claude Monet

Coquillage - Vladimir Kush

“Pictura parfumata cu vibrari de violet” (George Bacovia), primavara, cu a ei explozie de culoare, sunet, miscare, mi-a alungat umbrele, parerile, impresiile (impresionismul?), lasand loc simbolurilor.  Simboluri ale durerii, ale fericirii, ale apatiei, minute pe care le dilatam sau le comprimam in functie de extazul sau agonia mintii ori a sufletului. Undeva, in amalgamul proceselor cognitive, tuseurile fine de penel si cromatica pura a lumii primavaratice s-au transformat intr-o lume a obiectelor purtatoare de mesaje. Minutele, terenuri fertile pentru emotii pe cat de variate, pe atat de intense, au luat usor chipul perlelor rare, asezate pe siragul existentei mele intr-o ordine dezarmanta, halucinanta. Traind parca sub semnul lui Baudelaire „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, totul din universu-mi de cuvinte si emotii colorate pare a contribui la intarirea siragului de perle. Mai mult ca niciodata, suflul primaverii mi s-a parut astazi a avea ceva din simbolismul literar, nu in sensul bacovian, al atmosferei de plumb, a obsesiei mortii si a neantului, ci in sensul anotimpului capabil sa sparga canoanele (mentale, vestimentare). Primavara ca trend-setter, cum ar zice prietena mea (cu mustatiJ), care nu impune doar un anumit ritm interior, ci isi sustine propriul manifest artistic, inscris in efemeritatea albului si a rozului copacilor… Culorile palesc, parfumurile se pierd, petalele se usuca… Mesajul este frapant si persistent: timpul paleste, se pierde, se usuca, caci simbolul pe care il atribuim minutului depinde de disponibilitatea fiecaruia dintre noi de a se bucura de acum si aici.

Pomme-papillon- Vladimir Kush

Tournesols - Vincent van Gogh

Floarea-soarelui
de Dimitrie Anghel 

Dă-n sînge lăurusca pală şi cîrtiţa-şi face mormînt
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub ţarina din moşunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură şi îşi despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Şi s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu şi-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,
Şi iarăşi, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur şi dulce galbena-i văpaie…
— Ce greu trebui să fie somnul sub ţărîna din moşunoaie !
Cuceritoare umbra creşte ca-n amurgitul unei glorii…

Toata ziua m-am gandit intr-o maniera obsedanta la florile soarelui lui Van Gogh. Pana a ajunge sa astern aceste cuvinte, eram sigura ca despre asta voi si scrie, doar ca cineva m-a intrebat senin: “De ce nu scrii despre copacii astia frumosi ai primaverii? Sau despre sarbatoarea ciresilor din Japonia?…” Poftim??? Care sarbatoare?… Si uite asa minunata lume gratuita oferita de Google, cu  a lui facilitate ce caracterizeaza lenea mentala, m-a purtat direct in Tara Soarelui Rasare. Ceea ce este diferit sau mai putin cunoscut incita, declanseaza procese cognitive, pentru ca ulterior sa pemita inferente intre elementele noi si cele deja inradacinate. Si totusi, este greu de trecut cu vederea diferenta dintre cunoasterea ca depozit (sintagma ii apartine lui Andrei Plesu), incurajata de usurinta accesarii a orice, oricand, oricum prin intermediul Internetului, si cunoasterea ca aventura a cautarii, a placerii descoperirii si unirii logice dintre informatii, in urma unor eforturi mentale.  Desi amandoua formele de cunoastere coexista, relatia dintre ele este una de genul original-copie (poate chiar kitsch…). Acelasi Andrei Plesu transeaza fara mila: “nicaieri nu e triseria intelectuala mai acasa ca in spatiul culturii de Internet. Campionii ei pacalesc lumea, dar se pacalesc pe ei insisi. Incep sa creada ca stiu, ca emana miresme subtile, cand, de fapt, miros a Google de la o posta” (Dilema veche, nr. 244, an V).  Asadar, atentionare: urmeaza un copy-paste fraudulos, descusut din minunata panza de paianjen a tehnologiei moderne (in general, imi plac “parfumurile clasice”, dar din cand in cand, din comoditate, folosesc si “parfumuri ieftine”…)

Potrivit legendei, Japonia a fost creata de zei. Se spune ca acestia au infipt o sabie in ocean si, cand au scos-o, din cele patru picaturi de apa care se scurgeau de pe sabie au aparut cele patru insule ale Japoniei: Honshu, Hokkaido, Kyushu si Shikoku. Japonia este o tara cu patru anotimpuri distincte, iar multe sarbatori anuale sunt asociate cu schimbarea anotimpurilor. Sarbatoresc sfarsitul unui an si inceputul urmatorului cu mare fast si pasiune. Perioada se numeste shogatsu, care intr-un sens foarte larg se refera la prima luna a anului. Pe 1 ianuarie, familiile japoneze se reunesc pentru a bea un anume tip de sake, care se presupune ca asigura o viata lunga, si pentru a manca un anume tip de supa cu orez care, dupa obicei, sterge orice amintire rea ce a ramas din anul precedent.

Ikebana, arta japoneza a aranjarii florilor, s-ar putea traduce prin “flori care traiesc” sau “flori care sunt tinute in viata”. Structura unei ikebana se bazeaza pe o linie care uneste trei puncte ce semnifica paradisul, pamantul si omenirea.

Daca vizitati Japonia primavara, ati putea vedea o mare de sakura – ciresi infloriti – perioada in care localnicii participa la hanami (denumirea japoneza), sarbatoarea florilor de ciresi. In Japonia exista peste 400 de specii de ciresi care nu sunt plantati pentru fructe, ci numai pentru flori. Perioada de inflorire incepe cu luna ianuarie in Okinawa si culmineaza cu o adevarata “explozie de flori” spre sfarsitul lui martie si inceputul lui aprilie, in special in regiunea Honshu. In perioada sarbatorii sakura, locurile publice faimoase pentru inflorirea ciresilor (cum ar fi, de exemplu, parcul Ueno din Tokio) sunt intesate de lume si chiar se dau adevarate batalii pentru ocuparea celor mai bune pozitii.  (http://iasi.nights.ro/articole/sarbatoarea-florilor-de-cires-%E2%80%93-japonia/)

Despre muzica lui Mozart se spune (cercetarile stiintifice in acest domeniu sunt putine) ca ar avea proprietatea de a produce buna dispozitie celui care asculta. Este vorba, in special, despre Eine Kleine Nachtmusik, care se pare ca ar actiona asupra neuronilor din diferite regiuni ale creierului, stimuland eliberarea serotoninei. Poate nu degeaba Steven Pinker considera muzica o “prajitura auditiva”… in plus, este larg dezbatuta functia catartica a muzicii, capacitatea acestei arte de a purifica mintea, sufletul. Toti cautam scurtaturi catre fericire: in functie de inaltimea idealurilor si aspiratiilor, alegem sa ne inducem aceasta stare de spirit in moduri diferite: facand cumparaturi inutile, jucand la loterie, privind telenovela preferata, ascultand muzica. Pentru multi dintre noi nu sunt de neglijat nici efectele emotionale ale diferitelor mirosuri (interesante sunt taxonomiile diferitelor arome) sau ale atingerilor… Voi ce “cale” de activare a hormonilor fericirii preferati?

Auditie “fericita”!

Mozart – Eine Kleine Nachtmusik

Nota bene: Prima referire la „Efectul Mozart” a aparut in revista „Nature” (vol.365, p.611), in 1993, cind Fran Rauscher, neurolog la Universitatea Wisconsin, alaturi de colegii sai, a descoperit ca studentii care ascultau timp de 10 minute Sonata in Do major pentru doua piane de Mozart aveau rezultate mult mai bune la testele de orientare spatio-temporala comparativ cu colegii lor care preferau alt tip de muzica sau nu ascultau nici un fel de muzica (dupa cum bine ne “invata” minunata Wikipedia).

Indiferent ca sunteti  sau nu cititori si admiratori ai mass-media scrise nationale, va propun ceva ce am descoperit cu putin timp in urma si care mi-a incantat ochii si mintea: Le monde diplomatique (http://www.monde-diplomatique.ro/), publicatie lunara, in ale carei pagini veti regasi jurnalisti, sociologi, politologi straini si romani, care nu doar isi dau cu parerea, ci redacteaza, analizeaza, demostreaza.

Angus Stone – Paper Aeroplane

Pentru relaxare, imi pun gandurile disonante pe un avion de hartie. Stiu sigur ca ma vor cauta maine din nou… le sunt datoare cu niste explicatii…

A te gandi la viitor si a face mai mult decat a ramane la stadiul de planificare banala il consider a fi un semn de maturitate;  faptul de a pune caramida peste caramida, chiar daca doar primele sunt palpabile, iar restul sunt rod al imaginatiei, ne ajuta sa mergem mai departe cand ne este greu, sa ne dorim sa urcam cat mai aproape de varful muntelui, chiar daca, uneori, zadarnicia actiunilor noastre ne face sa imbracam aceeasi haina cu a lui Sisif. Cand speranta din suflet intalneste caldura primaverii, in minte se ivesc razele binecuvantate ale ideilor care contureaza ce va sa vina. Cam asa s-a intamplat weekend-ul acesta, cand culorile au inceput a se imbina, liniile au capatat noima, contururile s-au inchegat, regasind in fata ochilor un fel de Soleil levant de-al lui Monet. Umbrele anterioare au disparut, ceea ce era clar a devenit luminos, iar bietul cerc care-mi strangea degetul a stiut ca va veni o zi doar pentru el si a lui fala. Si eu, si el, am asezat intre noi cuvinte, apoi emotii, apoi fapte, iar acum ne-am hotarat sa le legam strans intre ele, sa le transformam in micul nostru univers colorat, un oarecare curcubeu pentru zile mohorate. Sunt fericita, ca o zi de primavara insorita, caci pentru mine, pentru noi este un nou inceput.

Tot un inceput, numai ca de saptamana, il reprezinta si ziua de luni. Dureroasa, prin comparatie cu minunata duminica; chinuitoare, gandindu-ma ca dupa ea mai urmeaza inca 4. “ It’s just another manic Monday/ I wish it was Sunday/ ‘Cause that’s my funday/ I don’t have to runday/ It’s just another manic Monday”, dupa cum ziceau Bangles, in 1986 (acelasi an in care faceam si eu cunostinta cu lumea…pentru prima data). Intr-un mod parca inuman am invatatin cateva luni a ucide toate clipele, indiferent ca sunt de luni, de marti sau de vineri, din dorinta de a ajunge cat mai degraba la momentele de vineri seara. “Binecuvantata dupa-amiaza de vineri, care anunta un fast caracteristic doar regatelor medievale de altadata, pline de escapade boeme, de libertate, de iubire”, imi zic la fiecare nou inceput de saptamana. Am prins, asadar, nesuferita deprindere de a goli de continut toate zilele in asteptarea unui sfarsit, fie el si de saptamana. Printr-o sadica modalitate a irosirii de sine, astept ca ziua sa se termine, cand ea nici nu a inceput, pentru a ajunge la hedonismul a doua zile efemere, care mor mai repede decat am timp a constientiza ce inseamna de fapt “fugit irreparabile tempus”. Dar cum toate au un sfarsit, am decis sa sterg din sufletul si inima mea aceasta zona a asteptarii permanente, aceasta cercetare inutila a ceea ce va urma, caci indiferent ce “mestesuguri” as nascoci eu, maine isi va pastra implacabilul loc si… tot se va intampla. V-am spus eu ca weekend-ul acesta s-au intamplat multe cu contururile tabloului vietii mele, intrucat, mai vii (sufleteste) si mai constienti decat oricand, si eu, si el, am ales sa pretuim clipa, sa o sarbatorim, sa nu ne grabim scurta trecere prin cararea care ne poarta spre acelasi pamant. Primavara si minunatia ei a scos la iveala ceva ce pastram bine ascuns in suflet (nici nu stiu de ce Dumnezeu il ascunsem sau mai exact cand…) si anume ca ZIUA este invitatia cea mai simpla si eficienta la forta tonica de a trai, de a iubi momentele care ne aduc impreuna (ma gandesc aici in primul rand la mama si la Mo). O asumare epicureica a zilei, a energiei si echilibrului pe care ea, tacit si modest, ne-o ofera.

Carpe diem!

Numarul locurilor pe care le putem numi “acasa” si chiar sa ne simtim asa variaza de la o persoana la alta. Nu as putea spune cu exactitate care sunt variabilele care actioneaza asupra acestei dimensiuni, dar banuiesc ca una dintre cele care influenteaza considerabil aceasta relatie este capacitatea fiecaruia de a socializa, de a  se “imprieteni” cu un anumit spatiu/mediu si cu persoanele care populeaza acest loc. Usile ni se deschid sau ni se trantesc in fata in functie de cat de deschisi suntem fata de noua lumea care urmeaza a ni se releva, in functie de ceea ce suntem in stare sa oferim in schimbul bunavointei, intelegerii, acceptarii celuilalt si in numele cunoasterii reciproce.

 Nu credeam ca voi ajunge sa ma intreb vreodata daca am dificultati in a ma integra intr-o noua ”casa”, cu atat mai mult cu cat aceasta ia forma unui mediu organizational. Colegi noi, numerosi, diferiti, surprinzatori, cu moduri aparte de a-si exprima sau reprima emotiile (in special furia) si de a gestiona diferite situatii conflictuale. Tot ceea ce am invatat despre comportament si comunicare organizationala intra brusc in conul de umbra al navalucului intrebarilor si gandurilor: “ma voi descurca?”…”stai, stai, nu am inteles, repeta”….”offff, nu am inteles, nu ca nu stiu sa fac….” Acceptarea unui coleg nou este un proces lung pentru multi dintre noi si poate chiar dureros  pentru cel supus “initierii”. Gesturi decodificate gresit, propozitii rostite pe jumatate, mimica inselatoare, toate pot deveni chinuitoare pentru cel care nu cunoaste “tabieturile” profesionale ale celor cu care isi petrece mai bine de jumatate de zi. Pentru mine inceputul a fost anevoios… Socializarea a dat roade, dar doar la nivel superficial, cred eu, pentru ca oamenii pun un pret mare pe indiciile care duc la conturarea adevaratei lor persoane. Am mai sti oare sa valorificam/apreciem o persoana care ni se dezvaluie asemeni unei carti deschise?…In plus, unde ar mai fi aventura cunoasterii, daca inceputul nu ar fi asa greu?

Mi-ar placea sa cred ca oamenii au puterea/ resursele intelectuale necesare pentru a nu include in judecatile lor evaluative stereotipuri referitoare la postul ocupate de un coleg de-al lor (indiferent daca pozitia este ierahic superioara sau inferioara), deoarece fie ca-ti este subaltern, fie ca iti este sef, a-l trata cu respect si a-i acorda incredere pana la proba contrarie tine de capacitatile/ calitatile tale, nu ale celuilalt.

Imi doresc sa pot prinde “radacini” si aici (sa cresc usor, treptat, normal, ca o planta datorita puterii, vointei, capacitatii mele, dar si cu ajutorul luminii si apei oferite de ceilalti), asa cum s-a intamplat la scoala, la liceu, la facultate, in grupul de prieteni. Dar oare imi doresc sa ma simt ca acasa aici?… Sau mai degraba s-ar merita?…

P.S. Promit ca de maine revin la subiecte mai dragute, poate chiar ludice. Poate un Magritte… sau poate un Matisse? Cine stie ce culori, lumini si umbre ne va aduce weekend-ul?…